Bine aţi venit blogul meu pentru scrieri terapeutice (mai mult sau mai puţin), plusat (sic!) cu cont de google+. (Nu-şi pune linkuri pe twitter şi pe facebook. Dacă vreţi cumva să-l urmăriţi, alegeţi altă cale.)

vineri, 28 octombrie 2016

Alba-neagra

Viaţa e jocul nostru de-a alba-neagra cu moartea. Nimeni nu ghiceşte unde ţine ea nemurirea.

Concurs ratat

Concursul cu pricina a fost iniţiat, chipurile, din motivele de mai jos:


Regulamentul a fost modificat după ce am cerut precizări într-un comentariu:


Articolul cu care am intenţionat să mă înscriu în concurs se găseşte aici.

Şi iată şi motivul pentru care a fost respins:



Oare cu ce-i dăunează scopului declarat al concursului nişte linkuri în plus, oricât de multe ar fi? Oricum, aş fi apreciat dacă măcar mi-ar fi cerut să elimin o parte dintre ele, sau să le fac "nofollow". Şi chiar am insistat, făcând eu o propunere în acest sens:


La asta n-am mai primit răspuns (în cele cca. 14 ore scurse între timp). N-a sosit nici măcar un "NU" hotărât.

Şi chiar dacă soseşte, de acum înainte, un răspuns afirmativ, nu mă mai interesează. Pentru că mi-am făcut deja o părere despre organizatoarea concursului. Sunt convinsă vânează cu ardoare (mascată) linkuri neumbrite de altele şi că, dacă s-ar expune pe undeva moaştele jupânului Gugăl, s-ar târî în genunchi oricât ar fi nevoie ca să i le poată pupa cu veneraţie,  de teamă că altcumva o să devină invizibilă sub ploaia de penalizări.


Iar eu am scris cele de mai sus ca să-mi descarc nervii - închipuindu-mi că arunc o porţie de matildină peste figura distinsei doamne din nişa culinară a blogosferei.

Oare n-o fi observat că am scris sub pseudonimul "Matilda", nu "Mafalda" şi de-aia şi-o fi închipuit că pot ghici condiţiile nemenţionate în regulamentul unui concurs?

...

Şi oare n-ar fi ăsta un motiv în plus ca să mă lecuiesc de blogărit?

luni, 17 octombrie 2016

Asociaţie de idei

Citind articolul Renatei, mi-am adus aminte că eu am, adică aş fi putut avea, un frate sau o soră (nici nu ştiu) mai mare, care a murit înainte de a se naşte - i s-a tras de la o plimbare a mamei pe munte, când sarcina era abia la început şi ea nu şi-a dat seama că un mic efort poate avea consecinţe atât de grave. Nu-l/n-o urăsc şi nu-l/n-o iubesc. Îi sunt recunoscătoare fiindcă a lăsat locul liber pentru mine - ai mei nu mai erau tineri şi nu-şi doreau decât un singur copil.

Cred că asta e o poză din plimbarea incriminată.


sâmbătă, 15 octombrie 2016

Un felinar şi mai multe jumătăţi

Faceţi cunoştinţă: el mi-e felinarul de sub geam:


– adică îl văd, în orice condiţii, sub toate geamurile mele.


Da, sigur, de fapt nu stă sub geam! Sub geam stă pervazul şi pe pervaz stă uneori motanul.



Numai că atâta rigoare nu e necesară, ne mulţumim cu, să zicem, jumătate, acceptând că sub geam e felinarul – cel de pe jumătatea mea de stradă. Deşi tot sub (adică mai jos de) geamul meu e şi fratele geamăn (de vizavi) al străjerului băţos pe care tocmai am avut plăcerea să vi-l prezint. Stau amândouă (luate la grămadă sunt surori, două felinare) cu capetele aplecate peste stradă… Oare ziua bârfesc maşinile, iar noaptea se mulţumesc să le scuipe cu lumină?


Şi maşinile sunt sub geamul meu, adică mai jos de el, dar numai câte o clipă (dacă nu cumva e coadă la semafor). Însă în faţa ochilor le am preţ mai multe clipe, dacă am chef să mă uit după ele.

Am. În posesia mea. Posesia e (nu numai ea) o chestie vremelnică.

Am avut cu toţii câte ceva pe care nu-l mai avem, nu-i aşa?

De pildă, eu aveam cândva cartelă. Pentru pâine. O jumătate de pâine pe zi. O jumătate eu, o jumătate jumătatea mea. O altfel de jumătate. Conjugală, adică. Nu cumpăram pâinea în fiecare zi. O luam pentru două sau trei zile odată. Fiindcă noi, două jumătăţi de familie, nu mâncam două jumătăţi de pâine pe zi. Din raţia aia, adunam (fără sacrificii!) pâine uscată. Pentru jumătatea noastră de porc. Creştea la ţară, lipită etanş de jumătatea cumnatului. De de jumătatea lui de porc (uneori scroafă), nu de jumătatea lui conjugală (de obicei scroafă).

Jumătăţile grohăiau într-un glas, lipsite de orice anxietate, fiindcă, pentru ele, inexorabilul sfârşit apropiat nu era perceptibil, decât, probabil, în dimineaţa cuţitului - un cuţit imparţial, căci se împlânta în ambele jumătăţi deopotrivă, armă haină, îndrăgostită de haina de mătase roşie a sângelui şi aducătoare de vid de viaţă. Dar asta e, nu putem umbla cu jumătăţi de măsură, viaţa se hrăneşte cu moarte, „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”… în friptură, la pomana porcului (care poate fi şi scroafă), când în aer nu se înalţă miros de tămâie, ci aburi de ţuică.

Da’ ce-mi veni cu scroafa?

Nimic, aşa m-apucă uneori, ideile vin la cheie şi se cade să fie scrise – scriere terapeutică, mai ceva decât bulina numită panaceu universal. Oare vindecă şi guturaiul? Oricum, dacă strănut de trei ori, vine motanul. La gura ventilatorului.


Plăteşte găzduirea în valută forte – moneda se numeşte gheară. Şi scoate banii numai când mă mişc pe jumătatea lui de tastatură – altminteri îşi sprijină pe mâna mea doar portofelul.


~  ~  ~

Tocmai aţi făcut cunoştinţă cu blogul meu pentru scrieri terapeutice, plusat cu cont de google+. Poate c-o să-l scutur de articolele mai vechi – sau poate că nu. Sigur e că n-o să-şi pună linkuri pe twitter şi pe facebook (decât ca azi, în zona jocului cuvintelor). Dacă vreţi cumva să-l urmăriţi, alegeţi altă cale. (În tabelele mai sus-amintitului joc - sau în ale altora - îşi va lăsa urma ori de câte ori va fi cazul.)