O maşină a timpului...

Îmi place poza asta, creată de IA. Mi-am pus-o ca fotografie de copertă pe Facebook. Şi poate c-o să scriu vreodată măcar o schiţă despre mătură  ca maşină a timpului folosită cu încredere de o vrăjitoare din vremuri vechi. 😁

Extras din lista eronată a finaliştilor la premiile RomCon 2019

Găsiţi lista completă aici - corectată, adică fără povestirea mea. Pesemne că o pusese cineva acolo din greşeală. Noroc că am făcut un printscreen, altfel aş fi crezut că sunt nebună. (Uneori mă gândesc că numai mie mi se pot întâmpla tot felul de chestii de-astea idioate. Că le atrag ca un magnet.) Şi noroc că am mai dat un clic şi am văzut lista modificată, fiindcă mă grăbisem să mă laud pe facebook. M-am grăbit şi să şterg postarea respectivă, deşi avea deja vreo patru like-uri şi cineva mă şi felicitase. Penibilă situaţie.

Nu-i bai că nu sunt pe listă, dar faza asta cu pusul şi cu scosul m-a călcat urât de tot pe nervi. Şi m-a dezgustat. De numitul RomCon şi diverşii săi organizatori, şi nu numai.

Cine ştie cunoaşte/pricepe

Adică unii pot pricepe de ce spun că, în citatul de mai jos, cineva a vorbit despre tripla mea natură.

Alba-neagra

Viaţa e jocul nostru de-a alba-neagra cu moartea. Nimeni nu ghiceşte unde ţine ea nemurirea.

Asociaţie de idei

Citind articolul Renatei, mi-am adus aminte că eu am, adică aş fi putut avea, un frate sau o soră (nici nu ştiu) mai mare, care a murit înainte de a se naşte - i s-a tras de la o plimbare a mamei pe munte, când sarcina era abia la început şi ea nu şi-a dat seama că un mic efort poate avea consecinţe atât de grave. Nu-l/n-o urăsc şi nu-l/n-o iubesc. Îi sunt recunoscătoare fiindcă a lăsat locul liber pentru mine - ai mei nu mai erau tineri şi nu-şi doreau decât un singur copil.

Cred că asta e o poză din plimbarea incriminată.

Un felinar şi mai multe jumătăţi

Faceţi cunoştinţă: el mi-e felinarul de sub geam:

– adică îl văd, în orice condiţii, sub toate geamurile mele.

Da, sigur, de fapt nu stă sub geam! Sub geam stă pervazul şi pe pervaz stă uneori motanul.

Numai că atâta rigoare nu e necesară, ne mulţumim cu, să zicem, jumătate, acceptând că sub geam e felinarul – cel de pe jumătatea mea de stradă. Deşi tot sub (adică mai jos de) geamul meu e şi fratele geamăn (de vizavi) al străjerului băţos pe care tocmai am avut plăcerea să vi-l prezint. Stau amândouă (luate la grămadă sunt surori, două felinare) cu capetele aplecate peste stradă… Oare ziua bârfesc maşinile, iar noaptea se mulţumesc să le scuipe cu lumină?

Şi maşinile sunt sub geamul meu, adică mai jos de el, dar numai câte o clipă (dacă nu cumva e coadă la semafor). Însă în faţa ochilor le am preţ mai multe clipe, dacă am chef să mă uit după ele.

Am. În posesia mea. Posesia e (nu numai ea) o chestie vremelnică.

Am avut cu toţii câte ceva pe care nu-l mai avem, nu-i aşa?

De pildă, eu aveam cândva cartelă. Pentru pâine. O jumătate de pâine pe zi. O jumătate eu, o jumătate jumătatea mea. O altfel de jumătate. Conjugală, adică. Nu cumpăram pâinea în fiecare zi. O luam pentru două sau trei zile odată. Fiindcă noi, două jumătăţi de familie, nu mâncam două jumătăţi de pâine pe zi. Din raţia aia, adunam (fără sacrificii!) pâine uscată. Pentru jumătatea noastră de porc. Creştea la ţară, lipită etanş de jumătatea cumnatului. De de jumătatea lui de porc (uneori scroafă), nu de jumătatea lui conjugală (de obicei scroafă).

Jumătăţile grohăiau într-un glas, lipsite de orice anxietate, fiindcă, pentru ele, inexorabilul sfârşit apropiat nu era perceptibil, decât, probabil, în dimineaţa cuţitului - un cuţit imparţial, căci se împlânta în ambele jumătăţi deopotrivă, armă haină, îndrăgostită de haina de mătase roşie a sângelui şi aducătoare de vid de viaţă. Dar asta e, nu putem umbla cu jumătăţi de măsură, viaţa se hrăneşte cu moarte, „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”… în friptură, la pomana porcului (care poate fi şi scroafă), când în aer nu se înalţă miros de tămâie, ci aburi de ţuică.

Da’ ce-mi veni cu scroafa?

Nimic, aşa m-apucă uneori, ideile vin la cheie şi se cade să fie scrise – scriere terapeutică, mai ceva decât bulina numită panaceu universal. Oare vindecă şi guturaiul? Oricum, dacă strănut de trei ori, vine motanul. La gura ventilatorului.

Plăteşte găzduirea în valută forte – moneda se numeşte gheară. Şi scoate banii numai când mă mişc pe jumătatea lui de tastatură – altminteri îşi sprijină pe mâna mea doar portofelul.

~  ~  ~

Tocmai aţi făcut cunoştinţă cu blogul meu pentru scrieri terapeutice, plusat cu cont de google+. Poate c-o să-l scutur de articolele mai vechi – sau poate că nu. Sigur e că n-o să-şi pună linkuri pe twitter şi pe facebook (decât ca azi, în zona jocului cuvintelor). Dacă vreţi cumva să-l urmăriţi, alegeţi altă cale. (În tabelele mai sus-amintitului joc - sau în ale altora - îşi va lăsa urma ori de câte ori va fi cazul.)

Economiile din biroul meu

Motanul meu nu ştie ce-i aia termografie în general şi termografie în construcţii în special.

Dar cred că o căsuţă din asta, aşa verde şi frumoasă, i-ar plăcea.

Ar achiziţiona-o, contra oricât de multe alintări pisiceşti, fără audit energetic.

De ce vorbesc despre motan? Pentru că, pe biroul meu, motanul Grişka e, zău, singurul consumator de energie. Dacă nu credeţi, priviţi!

Sigur, mai am şi laptop. Dar ştie toată lumea că ăsta nu consumă mare brânză! Da, bine, consumă curent electric. Dar puţin, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Puţin, ştiţi şi dumneavoastră, nu? Insignifiant.

Oricum, pentru ceea ce fac eu (clic pe link dacă sunteţi curioşi – dar pe cât punem pariu că nu sunteţi?) nu-mi cere nimeni certificat energetic. Totuşi, menţionez, de bună voie şi nesilită de nimeni, că locuiesc într-un bloc reabilitat – cel puţin aşa cred, că-i bine căptuşit pe dinafară, şi, priviţi, motanul a fost martor când s-a făcut treaba.

Şi iată-ne întorşi la motan şi la consumul lui – nu de energie, ci de combustibil alimentar pentru energia de care are nevoie ca să facă aşa ceva:

 

Motanul consumă, da, ca să mă poată ajuta şi pe mine după ce-şi termină acrobaţiile, folosindu-şi de data asta puterile mintale şi telepatice. Observaţi, vă rog, că nu stă cu burta pe carte, ci cu capul!

Consumă, aşadar, mai întâi şi mai întâi, cranţanele la discreţie. Pe urmă oarece haleală umedă din pliculeţe Gourmet, plus ficat – de preferinţă de curcă sau de raţă. Nu refuză nici carnea crudă!

Îl hrănesc fără să fac economie, pentru că un motan bine hrănit şi îngrijit e fericit şi sănătos (ptiu, să nu-i fie de deochi! – că nici la superstiţii nu mă zgârcesc!), deci economisesc banii pe care i-aş da altminteri la veterinari - căci cer şi ăştia o grămadă!

Iar el, motanul, nu e pretenţios în privinţa căldurii – şi ştie că sus aerul e mai cald!

Sigur, aş putea urca acolo, pe bibliotecă, şi laptopul, dar, din păcate, eu, fotoliul şi măsuţa n-am avea loc. Aici nu e nimic de făcut, împrejurările ne silesc să rămânem pe podea.

Şi cu asta, relativ basta.

Adică ar mai fi de adăugat c-am scris acest articol pentru SuperBlog, ca să particip la cinci probe, nu doar la patru. Pentru că asocierea mea cu cifra patru aduce ghinion, când mi-am ales baba pe 4 martie a fost cutremur – şi fac tot ce stă în slabele mele puteri ca să-mpiedic excesul de energie seismică. Cred că e tot un mod de-a face economie căci, colac peste pupăză, biroul meu e în Vrancea.

Şi da, am prins cutremurul din ’77, sunt chiar atât de bătrână! (Clic pe link dacă vreţi să ştiţi cum a fost, dar ştiu că nu vreţi.) Adică-s cam bătrână pentru SuperBlog, îi las pe mâna ălora mai tineri. Fac şi aşa economie la birou, îmi folosesc energia personală ca să tastez altceva!

Surclasare

Pofta de joacă surclasează uzul raţiunii! Să-mi epileze cineva gărgăunii!

Mi-a venit mintea la cap

Scriind aici, mi-am dat seama că n-am timp. Iar răsfoind alte bloguri mi-am dat seama că nu pot concura cu ăia care au!

Prin urmare, până una-alta, pa, SuperBlogule!

Semi-pseudo-guest post ştampilat

Totul şi pune pecetea asupra mea, iar eu îmi pun pecetea...

Care pecete? Nu mai există peceţi! Acum avem ştampile!

Dacă aş avea timp, mi-aş pune ştampila, pe moment, asupra momentului pierdut! Ca să nu se piardă, să rămână întipărit pe hârtie... Fiindcă, altminteri:

Prezentu-i clipă spânzurată

Între trecut şi viitor;

Şi spânzurata-i sigur moartă.

S-a prăpădit fulgerător!

Dacă aş găsi un moment liber, m-aş da în el de trei ori peste cap, ca să fiu ştampilă. Ştampila momentului - pentru imobilizarea lui în cerneală!

Dar n-am timp, însă am un oaspete, motanul Pandalie, care, personaj imaginar fiind, dispune de timpul necesar pentru o declaraţie ştampilată cu un catren, drept care îi dau cuvântul:

Miao!

Eu, doamnelor, domnişoarrrelor şi domnilor, mă declarrr, oficial şi irrrevocabil, ştampila lăcomiei! Dacă nu mă crrredeţi, iată dovada!

Nu pap ştampilă, printer nu halesc,
Dar personalizare îmi doresc,
Dacă îmi pune-n pâine, apetisanţi,
Vreo patru sau chiar cinci şoareci crocanţi. 

Încheiem, eu şi oaspetele, cu ştampila SuperBlogului de toamnă 2015, ca să se ştie că toate cele de mai sus i se adresează - dar mai întâi trebuie să mărturisim că am prins şoarecii aici.

Declaraţie de intenţie

De dependenţe nu scapi chiar atât de uşor cum cred unii, nu dai cu ele de pământ şi gata.

Cu alte cuvinte, anul ăsta mă inscriu la SuperBlog, dar voi participa cu intermitenţe - când o să am timp şi chef.

Până una-alta, am avut chef să scriu despre cafea. Dac-o să mai treceţi pe-aici, o s-aflaţi şi ce-am scris.