Un felinar şi mai multe jumătăţi

Faceţi cunoştinţă: el mi-e felinarul de sub geam:

– adică îl văd, în orice condiţii, sub toate geamurile mele.

Da, sigur, de fapt nu stă sub geam! Sub geam stă pervazul şi pe pervaz stă uneori motanul.

Numai că atâta rigoare nu e necesară, ne mulţumim cu, să zicem, jumătate, acceptând că sub geam e felinarul – cel de pe jumătatea mea de stradă. Deşi tot sub (adică mai jos de) geamul meu e şi fratele geamăn (de vizavi) al străjerului băţos pe care tocmai am avut plăcerea să vi-l prezint. Stau amândouă (luate la grămadă sunt surori, două felinare) cu capetele aplecate peste stradă… Oare ziua bârfesc maşinile, iar noaptea se mulţumesc să le scuipe cu lumină?

Şi maşinile sunt sub geamul meu, adică mai jos de el, dar numai câte o clipă (dacă nu cumva e coadă la semafor). Însă în faţa ochilor le am preţ mai multe clipe, dacă am chef să mă uit după ele.

Am. În posesia mea. Posesia e (nu numai ea) o chestie vremelnică.

Am avut cu toţii câte ceva pe care nu-l mai avem, nu-i aşa?

De pildă, eu aveam cândva cartelă. Pentru pâine. O jumătate de pâine pe zi. O jumătate eu, o jumătate jumătatea mea. O altfel de jumătate. Conjugală, adică. Nu cumpăram pâinea în fiecare zi. O luam pentru două sau trei zile odată. Fiindcă noi, două jumătăţi de familie, nu mâncam două jumătăţi de pâine pe zi. Din raţia aia, adunam (fără sacrificii!) pâine uscată. Pentru jumătatea noastră de porc. Creştea la ţară, lipită etanş de jumătatea cumnatului. De de jumătatea lui de porc (uneori scroafă), nu de jumătatea lui conjugală (de obicei scroafă).

Jumătăţile grohăiau într-un glas, lipsite de orice anxietate, fiindcă, pentru ele, inexorabilul sfârşit apropiat nu era perceptibil, decât, probabil, în dimineaţa cuţitului - un cuţit imparţial, căci se împlânta în ambele jumătăţi deopotrivă, armă haină, îndrăgostită de haina de mătase roşie a sângelui şi aducătoare de vid de viaţă. Dar asta e, nu putem umbla cu jumătăţi de măsură, viaţa se hrăneşte cu moarte, „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”… în friptură, la pomana porcului (care poate fi şi scroafă), când în aer nu se înalţă miros de tămâie, ci aburi de ţuică.

Da’ ce-mi veni cu scroafa?

Nimic, aşa m-apucă uneori, ideile vin la cheie şi se cade să fie scrise – scriere terapeutică, mai ceva decât bulina numită panaceu universal. Oare vindecă şi guturaiul? Oricum, dacă strănut de trei ori, vine motanul. La gura ventilatorului.

Plăteşte găzduirea în valută forte – moneda se numeşte gheară. Şi scoate banii numai când mă mişc pe jumătatea lui de tastatură – altminteri îşi sprijină pe mâna mea doar portofelul.

~  ~  ~

Tocmai aţi făcut cunoştinţă cu blogul meu pentru scrieri terapeutice, plusat cu cont de google+. Poate c-o să-l scutur de articolele mai vechi – sau poate că nu. Sigur e că n-o să-şi pună linkuri pe twitter şi pe facebook (decât ca azi, în zona jocului cuvintelor). Dacă vreţi cumva să-l urmăriţi, alegeţi altă cale. (În tabelele mai sus-amintitului joc - sau în ale altora - îşi va lăsa urma ori de câte ori va fi cazul.)

Tot de-ale mele - traduceri: Nori de furtună

Articol rescris pentru duzina de cuvinte, cu ocazia apropiatei apariţii a cărţii:

Am afirmat cândva că „fiecare sfârşit de traducere e ca… o sfâşiere.” Şi asta pentru am zăbovit printre filele fiecărei cărţii traduse citind-o „pe îndelete, vreme de săptămâni sau luni de-a rândul, am dat atenţie fiecărui cuvânt, fiecărei virgule… Am trăit, în universul ei, o viaţă paralelă – şi l-am părăsit abandonând în el o fărâmă din mine…”

Ei bine, în universul creat de Jim Butcher pentru eroul său Harry Blackstone Copperfield Dresden mi-am dus viaţa paralelă timp de o lună. O lună aparte, fiindcă l-am avut în agenda de lucru în perioada sărbătorilor de iarnă. Harry a fost cu mine în vacanţă, în dublu exemplar, ca să zic aşa. Primul, vorbitorul de engleză, fiind ceva mai bătrân, a dormit la căldurică, în cartea cât o cutiuţă, iar al doilea, omologul pe care-l învăţam româneşte, şi-a desfăşurat activitatea în servieta magică a tălmaciului din zorii mileniului III, numită laptop. Şi, în calitate de avocat al personajelor din traducerile mele, pot spune c-au fost de treabă amândoi – nu mi-au făcut probleme deosebite. 

Aşa că traducerea a curs lin, cu toate că în universul primului dosar Dresden nu gunguresc turturele, ci e furtună. Deasupra mea nu s-au adunat nori, n-a tunat şi n-a fulgerat, împotriva mea nu s-a dezlănţuit nici un practicant al magiei negre, n-am avut de înfruntat nici vampiri, nici demoni.

Singurul lucru care a existat deopotrivă în universul cărţii şi în cel real a fost motanul gri. În fine, al meu nu e gri curat, e tărcat. Şi nu-l cheamă Mister, ci Grişka. Dar e tot un motan năstruşnic, de pripas, cules de pe stradă, numai că n-are niciun stigmat, fiindcă, din fericire, l-am adoptat destul de repede ca să nu i se-ntâmple să-şi piardă coada. Ca şi Mister, şi el vine noaptea în pat, dormind sau torcându-mi la picioare. Şi el se crede adevăratul stăpân al apartamentului, unde tolerează şi prezenţa noastră, a creaturilor bipede care-l sorb din ochi şi-i pun bunătăţi pisiceşti în farfurie.

Dar, spre deosebire de Mister, care nu-l ajută pe stăpânul său, vrăjitorul, să-şi practice meseria, Grişka mă ajută zi de zi pe mine, traducătoarea, dormindu-mi alături de laptop. S-ar părea că fiecare vis de-al lui e un sfeşnic în care ard molcom cuvinte potrivite, transmise apoi pe căi oculte în mintea mea, întotdeauna dornică să le savureze ca pe tot atâtea bucăţi de turtă dulce.

Aşadar, dacă se va întâmpla să-mi citiţi traducerea şi dacă se va întâmpla să vă placă, gândiţi-vă că în ea şi-au dat întâlnire toate energiile magice izvorâte din mintea unui motan adormit, a unui „motan cu blana-n dungi, cu gheare şi musteţe lungi, c-un ochi verzui şi-un ochi căprui” – exact ca-n poezia lui Nichita Stănescu.

Economiile din biroul meu

Motanul meu nu ştie ce-i aia termografie în general şi termografie în construcţii în special.

Dar cred că o căsuţă din asta, aşa verde şi frumoasă, i-ar plăcea.

Ar achiziţiona-o, contra oricât de multe alintări pisiceşti, fără audit energetic.

De ce vorbesc despre motan? Pentru că, pe biroul meu, motanul Grişka e, zău, singurul consumator de energie. Dacă nu credeţi, priviţi!

Sigur, mai am şi laptop. Dar ştie toată lumea că ăsta nu consumă mare brânză! Da, bine, consumă curent electric. Dar puţin, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Puţin, ştiţi şi dumneavoastră, nu? Insignifiant.

Oricum, pentru ceea ce fac eu (clic pe link dacă sunteţi curioşi – dar pe cât punem pariu că nu sunteţi?) nu-mi cere nimeni certificat energetic. Totuşi, menţionez, de bună voie şi nesilită de nimeni, că locuiesc într-un bloc reabilitat – cel puţin aşa cred, că-i bine căptuşit pe dinafară, şi, priviţi, motanul a fost martor când s-a făcut treaba.

Şi iată-ne întorşi la motan şi la consumul lui – nu de energie, ci de combustibil alimentar pentru energia de care are nevoie ca să facă aşa ceva:

 

Motanul consumă, da, ca să mă poată ajuta şi pe mine după ce-şi termină acrobaţiile, folosindu-şi de data asta puterile mintale şi telepatice. Observaţi, vă rog, că nu stă cu burta pe carte, ci cu capul!

Consumă, aşadar, mai întâi şi mai întâi, cranţanele la discreţie. Pe urmă oarece haleală umedă din pliculeţe Gourmet, plus ficat – de preferinţă de curcă sau de raţă. Nu refuză nici carnea crudă!

Îl hrănesc fără să fac economie, pentru că un motan bine hrănit şi îngrijit e fericit şi sănătos (ptiu, să nu-i fie de deochi! – că nici la superstiţii nu mă zgârcesc!), deci economisesc banii pe care i-aş da altminteri la veterinari - căci cer şi ăştia o grămadă!

Iar el, motanul, nu e pretenţios în privinţa căldurii – şi ştie că sus aerul e mai cald!

Sigur, aş putea urca acolo, pe bibliotecă, şi laptopul, dar, din păcate, eu, fotoliul şi măsuţa n-am avea loc. Aici nu e nimic de făcut, împrejurările ne silesc să rămânem pe podea.

Şi cu asta, relativ basta.

Adică ar mai fi de adăugat c-am scris acest articol pentru SuperBlog, ca să particip la cinci probe, nu doar la patru. Pentru că asocierea mea cu cifra patru aduce ghinion, când mi-am ales baba pe 4 martie a fost cutremur – şi fac tot ce stă în slabele mele puteri ca să-mpiedic excesul de energie seismică. Cred că e tot un mod de-a face economie căci, colac peste pupăză, biroul meu e în Vrancea.

Şi da, am prins cutremurul din ’77, sunt chiar atât de bătrână! (Clic pe link dacă vreţi să ştiţi cum a fost, dar ştiu că nu vreţi.) Adică-s cam bătrână pentru SuperBlog, îi las pe mâna ălora mai tineri. Fac şi aşa economie la birou, îmi folosesc energia personală ca să tastez altceva!

Tot de-ale mele - cu motanul meu: Pui de somn

Cu motanul meu, adică cu Grişka şi iar cu Grişka.