Bine aţi venit blogul meu pentru scrieri terapeutice (mai mult sau mai puţin), plusat (sic!) cu cont de google+. (Nu [prea] îşi pune linkuri pe twitter şi pe facebook. Dacă vreţi cumva să-l urmăriţi, e muuult mai sigur să alegeţi altă cale.)


sâmbătă, 15 octombrie 2016

Un felinar şi mai multe jumătăţi

Faceţi cunoştinţă: el mi-e felinarul de sub geam:


– adică îl văd, în orice condiţii, sub toate geamurile mele.


Da, sigur, de fapt nu stă sub geam! Sub geam stă pervazul şi pe pervaz stă uneori motanul.



Numai că atâta rigoare nu e necesară, ne mulţumim cu, să zicem, jumătate, acceptând că sub geam e felinarul – cel de pe jumătatea mea de stradă. Deşi tot sub (adică mai jos de) geamul meu e şi fratele geamăn (de vizavi) al străjerului băţos pe care tocmai am avut plăcerea să vi-l prezint. Stau amândouă (luate la grămadă sunt surori, două felinare) cu capetele aplecate peste stradă… Oare ziua bârfesc maşinile, iar noaptea se mulţumesc să le scuipe cu lumină?


Şi maşinile sunt sub geamul meu, adică mai jos de el, dar numai câte o clipă (dacă nu cumva e coadă la semafor). Însă în faţa ochilor le am preţ mai multe clipe, dacă am chef să mă uit după ele.

Am. În posesia mea. Posesia e (nu numai ea) o chestie vremelnică.

Am avut cu toţii câte ceva pe care nu-l mai avem, nu-i aşa?

De pildă, eu aveam cândva cartelă. Pentru pâine. O jumătate de pâine pe zi. O jumătate eu, o jumătate jumătatea mea. O altfel de jumătate. Conjugală, adică. Nu cumpăram pâinea în fiecare zi. O luam pentru două sau trei zile odată. Fiindcă noi, două jumătăţi de familie, nu mâncam două jumătăţi de pâine pe zi. Din raţia aia, adunam (fără sacrificii!) pâine uscată. Pentru jumătatea noastră de porc. Creştea la ţară, lipită etanş de jumătatea cumnatului. De de jumătatea lui de porc (uneori scroafă), nu de jumătatea lui conjugală (de obicei scroafă).

Jumătăţile grohăiau într-un glas, lipsite de orice anxietate, fiindcă, pentru ele, inexorabilul sfârşit apropiat nu era perceptibil, decât, probabil, în dimineaţa cuţitului - un cuţit imparţial, căci se împlânta în ambele jumătăţi deopotrivă, armă haină, îndrăgostită de haina de mătase roşie a sângelui şi aducătoare de vid de viaţă. Dar asta e, nu putem umbla cu jumătăţi de măsură, viaţa se hrăneşte cu moarte, „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”… în friptură, la pomana porcului (care poate fi şi scroafă), când în aer nu se înalţă miros de tămâie, ci aburi de ţuică.

Da’ ce-mi veni cu scroafa?

Nimic, aşa m-apucă uneori, ideile vin la cheie şi se cade să fie scrise – scriere terapeutică, mai ceva decât bulina numită panaceu universal. Oare vindecă şi guturaiul? Oricum, dacă strănut de trei ori, vine motanul. La gura ventilatorului.


Plăteşte găzduirea în valută forte – moneda se numeşte gheară. Şi scoate banii numai când mă mişc pe jumătatea lui de tastatură – altminteri îşi sprijină pe mâna mea doar portofelul.


~  ~  ~

Tocmai aţi făcut cunoştinţă cu blogul meu pentru scrieri terapeutice, plusat cu cont de google+. Poate c-o să-l scutur de articolele mai vechi – sau poate că nu. Sigur e că n-o să-şi pună linkuri pe twitter şi pe facebook (decât ca azi, în zona jocului cuvintelor). Dacă vreţi cumva să-l urmăriţi, alegeţi altă cale. (În tabelele mai sus-amintitului joc - sau în ale altora - îşi va lăsa urma ori de câte ori va fi cazul.)

2 comentarii:

  1. Imi place scrierea ta "terapeutica". Chiar daca nu mi-as fi imaginat acest cuvant, pare foarte potrivit pentru muuuulte momente! :D
    Motanila este un scump!!!
    O duminica pe placul vostru sa aveti!

    RăspundețiȘtergere